Ideal...

O clipă străvezie mă desparte de o nouă zi. Zugrăvesc din cuvinte case şi ţărmuri de mare, iubiri eterne şi despărţiri. Le-arunc pe o foaie şi desenez fugitiv o inimă.
Poate soarele străluceşte mai tare iarna. Poate că vara mea e una înfrigurată, cu zăpadă şi pete albe, pictate pe cer de mâna Lui.
Poate eu nu am niciun rost acum, în acest peisaj autumnal, simplu, monoton.
Ochii-ţi verzi întrec cu mult smaraldele.
Priveşte-mă în ochii nisipii şi vorbeşte-mi. Vorbeşte-mi în iubire, vorbeşte-mi în indiferenţă. El vorbeşte în anotimp magic.
Mă ridic. Mă ridic şi mă îndepărtez de tine şi de toamnă, de tăcerea care-mi şopteşte cu glas stins. Mă îndrept spre casa micuţă din colţul străzii pustii. Îmi pare atât de departe! Îţi simt respiraţia. Am garanţia că pot continua. Privesc înapoi, cu teamă şi poate cu nesiguranţă. Drumul e şi el părăsit.
Au trecut 7 secunde.

"Aşteptarea... Cel mai ingrat timp."

Aştept. Continui să aştept. Orice mesaj asemeni celor de-altădat', orice zâmbet dulce.

''Care e idealul tău?''

''Tu. Tu eşti idealul meu. Am considerat mereu că atingi perfecţiunea.''

Nici nu ştiu de ce ţi-am spus aceste lucruri. Poate pentru că mă simt mai bine, mărturisindu-ţi ce însemni pentru mine.

21:17. Ceasul meu, pe jumătate mort şi mut, indică ora 21:17. Silabisesc organic secunda.

Am învăţat că timpul poate schimba multe. Au trecut ani, s-au risipit iubiri. Amintiri, zâmbete, despărţiri dureroase. Ce-aş mai fi fără ele? Un suflet dezrădăcinat.

Mi-ar plăcea să plouă. Ar fi ideal să plouă. O ploaie senină. Ştiu ce-mi vei spune. Că viaţa mea e mai plictisitoare decât rubrica meteo.

Eşti depărtarea, eşti apusul, eşti răsăritul... Eşti totul şi totuşi eşti nimic. Eşti ploaia - lasă-mă să fiu pământul. 

Cineva îmi bate în geam. Îmi întorc repede privirea. Nu... sunt doar lacrimile anonime ale unei toamne triste.

''Încerci să dormi iar cu faţa lipită de stele?'' 

Îmi zâmbeşti cu subînţeles. Mă cuprinzi uşor, ţinându-mă aşa ore în şir. 

Sentimentele au reînviat. Ca în fiecare e-mail, ca în fiecare vis.

''Care e idealul tău?''

''Tu. Tu eşti idealul meu. Am considerat dintotdeauna că atingi perfecţiunea.''

Frunzele plâng.

Plouă cu mine, plouă cu tine. Plouă cu suflete arse, plouă cu amintiri. Plouă cu veri senine, de soare cald şi blând, plouă cu ierni înfrigurate.
Nu mai privi înapoi. E prea târziu. Dar... trebuie să recunosc că mi-e dor. Mi-e dor de glumele matinale, de dimineţile târzii, de asfinţitul nostru. Mi-e dor de noi.
Îmi îngrop faţa în tricoul tău albastru. Inspir adânc. Şi iar, şi iar, până simt că nu mai pot. Dau drumul lacrimilor. Le las să cadă pe pământul rece.
Nu mai sunt eu. Am uitat să mai fiu eu.
Sufletul îmi vibrează la fiecare frunză căzută. Nu am parte de un 3 octombrie prea fericit. Viaţa în sine nu e prea frumoasă de când ai plecat.
Ce sunt eu? Un om singurând. Şi, poate... cineva care te-a iubit. Şi care va încerca să te uite.
Alerg din ce în ce mai repede, amintindu-mi brusc că nu voi prinde niciodată aripi, că nu pot zbura. Cel puţin, nu la propriu.
Aş fi făcut orice pentru tine. Ce înseamnă orice? Înseamnă totul. Nu... "Totul" e doar un adverb cantitativ - opusul lui "nimic".
Ce-ncet se scurg secundele! Parcă timpul s-ar opri, şi asta doar în defavoarea mea.
Începe să bată vântul. Mai cade o frunză...
"Vrei să zbor? Nu, nici măcar tu nu mă poţi ajuta..."
Pe retină am doar imaginea ta. Obsesie. Nu, nu obsesie. Dragoste.
Tu ai ales. Ai ales să fii ultimul vers din poezia mea, ultima notă a cântecului, ultima frunză căzută sau ultima picătură de ploaie. Ai ales să fii el sau ea... dar niciodată tu.
Au trecut ani, s-au risipit iubiri. Uneori am vrut să alung şi amintirile frumoase, în speranţa că voi putea şterge odată cu ele şi cicatricile despărţirii nicicând acceptate, niciodată înţelese. Ce-aş mai fi fără ele? Probabil, un suflet dezrădăcinat.
Mi-ar plăcea să te întorci, aşa cum te rog mereu. În fiecare e-mail, în fiecare vis. Frunzele plâng.
Mai cade o frunză... A mai căzut o frunză.