Nu mai privi înapoi. E prea târziu. Dar... trebuie să recunosc că mi-e dor. Mi-e dor de glumele matinale, de dimineţile târzii, de asfinţitul nostru. Mi-e dor de noi.
Îmi îngrop faţa în tricoul tău albastru. Inspir adânc. Şi iar, şi iar, până simt că nu mai pot. Dau drumul lacrimilor. Le las să cadă pe pământul rece.
Nu mai sunt eu. Am uitat să mai fiu eu.
Sufletul îmi vibrează la fiecare frunză căzută. Nu am parte de un 3 octombrie prea fericit. Viaţa în sine nu e prea frumoasă de când ai plecat.
Ce sunt eu? Un om singurând. Şi, poate... cineva care te-a iubit. Şi care va încerca să te uite.
Alerg din ce în ce mai repede, amintindu-mi brusc că nu voi prinde niciodată aripi, că nu pot zbura. Cel puţin, nu la propriu.
Aş fi făcut orice pentru tine. Ce înseamnă orice? Înseamnă totul. Nu... "Totul" e doar un adverb cantitativ - opusul lui "nimic".
Ce-ncet se scurg secundele! Parcă timpul s-ar opri, şi asta doar în defavoarea mea.
Începe să bată vântul. Mai cade o frunză...
"Vrei să zbor? Nu, nici măcar tu nu mă poţi ajuta..."
Pe retină am doar imaginea ta. Obsesie. Nu, nu obsesie. Dragoste.
Tu ai ales. Ai ales să fii ultimul vers din poezia mea, ultima notă a cântecului, ultima frunză căzută sau ultima picătură de ploaie. Ai ales să fii el sau ea... dar niciodată tu.
Au trecut ani, s-au risipit iubiri. Uneori am vrut să alung şi amintirile frumoase, în speranţa că voi putea şterge odată cu ele şi cicatricile despărţirii nicicând acceptate, niciodată înţelese. Ce-aş mai fi fără ele? Probabil, un suflet dezrădăcinat.
Mi-ar plăcea să te întorci, aşa cum te rog mereu. În fiecare e-mail, în fiecare vis. Frunzele plâng.
Mai cade o frunză... A mai căzut o frunză.
