Aici domnește o tăcere de mormânt, un miros insuportabil de morfină și mii de păreri de rău. Să te plimbi prin spitalul gol, întunecat la ora asta atât de târzie nu e o idee prea bună, dar poate că e singura idee bună din toate ideile proaste pe care le poți avea. Iartă-mă dacă nu poți înțelege. Eu nu pot înțelege ploaia care-mi bate în geam, speranțele, ideile înghețate, zâmbetele și lacrimile de rouă. Nu pot înțelege de ce m-ai lăsat să plec, sau, poate, de ce ai ales s-o faci. Pe uși sunt scrijelite numerele saloanelor, doar ca să-mi fie mie mai teamă, mai frig, acum, la sfârșit. S-a terminat. Orice urmă a unui vis fugar a dispărut, a plecat odată cu ține. Toate cuvintele firave, toate cuvintele nesigure au plecat odată cu ține. Orice zâmbet de lacrimă, orice curcubeu de ploaie, orice soare de nor cenușiu. Toate-au plecat odată cu ține. S-au dus, au dispărut și-mi pare că nu vor să se mai întoarcă înapoi, aici, unde le-ar fi locul.
Salonul 21... 21...21... Repet în minte până la nesfârșit. Până când simt că nu mai are sens să o fac. Până când ploaia o să înceteze să mă chinuie, până când visele nu vor mai fi spulberate. Până când te vei întoarce înapoi, până la primul salut și ultimul rămas bun. Până la clipa în care voi avea puterea să-ți spun că sunt bine. Ar însemna să mint... Dar măcar m-aș amăgi că-s mai puternică. Amăgirea... Alt cuvânt firav. Cuvânt pe care l-am rostit tot mai des în ultima vreme. Cuvânt de ploaie, de neșansă. Predicat al neșansei...
Ne-am mințit de la început. Amândoi spuneam că suntem fericiți, că ne e bine, că nimic nu ne poate împiedica să fim fericiți. Amândoi credeam că viața e roz, că viața e întotdeauna roz, că viața este roz și numai roz...
Cuvinte reci, cuvinte de iarnă. Cuvinte palide sau poate doar așteptări deșarte.
Cred că am mers pe coridoarele întunecate de cel puțin 17 ori. Mă învârt într-un cerc, mă învârt mereu în cerc, în cercul ăsta pătrat din care nu pot ieși.
Alerg din ce în ce mai repede... Dar... de cine fug? De curcubeul meu de lacrimi? De ceea ce-am fost eu, odată?
Nu știu. Nu pot ști, și, dacă mă gândesc bine, poate că nici n-aș vrea să știu. Poate că e mai bine ca lacrima să fie lacrimă, ziua - zi , golul din inimă- gol ... Și pot continua așa la nesfârșit. Numai că nu ai înțelege, ai prefera să mă dai la o parte, așa cum obișnuiai mereu să o faci.
Cine sunt eu? Cine ești tu? Cine suntem, de ce ne aflăm aici și unde ne aflăm? De ce existăm? Noi... 3 litere care nu mai pot fi rostite niciodată. Litere înghețate, litere care au pierit odată cu timpul și cu speranța mea că te vei întoarce înapoi.
Ar trebui să mă întorc acasă. Ploaia bate speriată în geam, parc-ar vrea să mă avertizeze, să-mi spună să rămân aici. Inspir adânc... Mi-aș fi dorit să fii ipohondru, pentru că m-am îmbolnăvit de dor. Oamenii aceia pe care îi vezi zilnic, oamenii din halatele orbitor de albe... Ei... Ei mi-au spus că n-am cum să mă vindec, că nu am nicio speranță. I-am întrebat, cu vocea-mi tremurândă... Parcă ar fi fost ultimele cuvinte pe care le-aș fi zis: "Și eu... eu cât mai trăiesc aici, cu voi?"
Au început să plângă. Poate pentru că le zisesem cuvintele astea printre lacrimi. Poate le era și lor milă de o inimă împietrită, de iarna sufletului meu... "Te iubesc", cuvinte troienite, căci e o iarnă veșnică, ninsoarea de amintiri mă face să mă sting ușor, și-mi spun că e imposibil să te uit, să ne prefacem dintr-o dată că suntem doi străini, că drumurile noastre nu s-au intersectat niciodată și nici n-o vor face.
Se face dimineață... Urmează să apară și ei. Urmează să vină și să te scoată din clădirea asta insuportabil de tristă și îngrozitoare. Probabil că voi rămâne aici doar pentru ceea ce ai fost cândva, poate că voi revedea asta la nesfârșit, până când nu voi mai avea lacrimi.
Privesc. Privesc ușa. Da, parcă aș vrea s-o deschid, să intru acolo, să-mi strig disperarea și să spun că nu ai niciun drept să mă judeci doar pentru că te... Nu mai pot continua. Ploaia urlă, țipă, îmi aruncă visele în noroi și mă ține captivă aici... Tu mă privești cu ochii-aceia goi și nu poți nici măcar să-mi zâmbești, nu mai poți să zâmbești...
"Încet, cu calm. Mergi încet. Te ajut eu să te ridici. Vrei să... Nu, nu, sunt sigură că pot face și eu asta... Vrei un pahar... vrei un pahar cu apă, ți-e rău? Lasă-mă să te ajut... "
Lasă-mă să te ajut, așa cum nu ai făcut tu cu mine... Lasă-mă să te fac să zâmbești, așa cum m-ai lăsat să plâng atâta amar de timp. Lasă-mă să-ți dau un curcubeu, dă-mi mie ploaia. Dăruiește-mi iarna și-ți dau vara, dăruiește-mi ninsoare, fii sigur că vei primi soare...
Lasă-mă să fiu... eu. Ascultă-mă, înțelege-mă, ajută-mă, salvează-mă, iubește-mă...
Acum te las... Au venit ei, și nu mai vreau să-mi aud odată sentința. Știu, eu trebuie să plec, tu vei rămâne aici. Poate că vei trimite un gând fugar și pe la mine. Fii sigur că va ajunge. Dar... doar să fie unul bun. Gândurile bune ajung întotdeauna.
Aș mai avea multe să-ți zic, dar timpul meu a expirat. Iar tu mai ai 22 de secunde în care-ți poți lua rămas bun sau... îmi poți spune să rămân aici. Aștept hotărârea ta. Timpul se scurge repede, se prelinge încet pe cadranul ceasului meu, pe jumătate mort și mut... Inima-mi ticăie, ceasul bate... Gândește-te la tot, și apoi spune... Eu aici, tu acolo... Amândoi aici? Niciodată "noi"? Secundele curg... 3... 2... 1...
Mulțumesc c-ai acceptat să rămân. Mulțumesc că m-ai vindecat, îți mulțumesc pentru tot. Mulțumesc.
