*ascultati neaparat melodia pe parcursul lecturii :D*
6.09. Plină noapte, începutul dimineții? Soare, lună? Iubire sau doar amăgire?
Toate amintirile mă însoțesc. Au devenit parte din prezentul și, poate, din viitorul meu. Aș vrea să le pot alunga, să le fac să fie trecut, un trecut trist, pe care să-l pot uita.
Însă nu pot. Le iubesc, căci faci parte din ele. Și chiar dacă s-a terminat, în mintea mea totul continuă.
Aburii cafelei se ridică încet, asemeni unor clipe ce aleargă spre infinit. Inspir adânc. Oftez. Unde ești?
Am avut totul, acum... am doar o fotografie înrămată, ce vorbește mai mult decât tăcerea noastră.
6.14. S-au mai scurs 5 minute fără tine. Ca o eternitate...
Din nou, timpul nu mai are bariere. Nu pentru mine.
Trenul pleacă dintr-o nouă gară. Încet, se luminează. Până acum nu era așa... Poate că soarele a fost doar în mintea mea, asemeni iubirii dintre noi.
Felinarele se sting, noaptea pleacă. Mi-aș dori să se potă face lumină și în suflet.
Nici măcar nu știu unde mă duc. Am uitat numele orașului. Știu, pare imposibil, însă nu e.
Privesc cu părere de rău locul de lângă mine - e gol. Mi-aș fi dorit să fii aici...
Ai avut puterea de a schimba, de a mă schimba. Când plângeam, erau lacrimi care zâmbeau... Eram fericită! Te aveam lângă mine și asta era tot ceea ce conta.
Închid ochii. De ce nu putem da timpul înapoi? Iar mă lovesc de secunde, de minute, de... trecut. Și mă-ntreb, cu un zâmbet fugar, un zâmbet trist: Oare voi mai trăi vreodată în prezent?
Mă zbat între două realități: una dură, alta extraordinar de frumoasă.
..................................................................................................................................
"Bună, eu sunt Nicole", spun persoanei care se așează lângă mine.
"John, încântat", zâmbi el. Ești bine?
"D-ddaa.." răspund eu, cu o oarecare nesiguranță.
"Știu, Nicole, e trist că ai avut încredere în cineva care nu te-a meritat niciodată".
"Dar... de unde știi?"
Sunt uimită: o simplă persoană din tren îmi poate cunoaște starea de spirit.
Tac. Arunc o privire pe geam. Soarele își face timid loc printre norii răzleți. Câteva raze... Frumos.
Îl privesc pe John. Se pare că privirea lui caldă este colorată într-un verde strălucitor, în cea mai frumoasă nuanță de verde. Părul - șaten, simplu și perfect. Nas - micuț, buze - bine conturate.
Văd că scrie ceva. Încerc să văd, dar... se ferește.
"Cam secretos, se pare...", zâmbesc eu.
Nu spune nimic, dar mă privește. Mă pierd în oceanul celor 2 ochi, ce lucesc timid a iubire; nu pot rezista, așa că admir peisajul, cerul, culorile.
Întotdeauna am preferat locul de la geam. Îmi pare că e frumos să contempli fiecare loc prin care treci.
8.29. Dintr-o dată, timpul trece atât de repede... Realizez că trebuie să cobor.
Îmi iau repede valiza și alerg spre ușă, dar mă prinde de mână. Pentru o clipă, rămân acolo, apoi mă întorc cu fața la el, întrebându-l din priviri: "De ce?"
"Ai uitat asta", răspunde el, întinzându-mi un plic albastru.
Nu știu ce să-i mai spun. Iau plicul, schițez un zâmbet și cobor, înainte că trenul să plece.
De ce un străin mi-ar fi dat un bilet?, mă inteb. Sunt confuză.
După ce am ajuns la primul hotel care mi-a ieșit în cale, am deschis plicul. Mi s-a dezvăluit un scris frumos.
Nicole,
Probabil te întrebi de ce un necunoscut ți-ar scrie un bilet. Probabil nu știi ce să faci, ce să crezi.
Acum, când citești aceste rânduri, ești în siguranță. Eu - în același oraș ca tine. Mă gândesc că n-ar trebui să te mai țin în suspans, să îți spun clar de ce îți scriu.
Am fost puțin surprins că nu m-ai recunoscut. De ce nu ai ști cum arată cel mai bun prieten al lui Nick?
Încremenesc, privind scrisoarea. Nick, cel despre care am vorbit tot timpul? Țin biletul strâns și continui să citesc, deslușind literele de pe hârtia ce urma să-mi schimbe viața:
Nicole, nimic nu este întâmplător. Destinele oamenilor, drumurile... Toate astea sunt făcute pentru a se întâlni și, poate, despărți.
Te-ai schimbat mult. Nu mai ești persoana pe care o steam, mereu cu zâmbetul pe buze. Te închizi în tine, suferi. Îți faci rău.
Când citești aceste rânduri, probabil că Nick se îndreaptă cu pași repezi spre tine. Mi-a spus că îi e greu, că nu poate suporta viața fără tine.
Te iubește! Te iubește și te vrea înapoi.
Acum, ce să-ți mai zic? Nu sunt un scriitor excelent. Te las să-l aștepți.
Si, apropo, ești în București.
Lacrimile încep să curgă pe obraji. Nu, nu mă pot opri. Nu aici, nu acum.
Lacrimi. Plâns de fericire, exact ca-n vremurile bune!
Telefonul sună, trezindu-mă din reverie.
a€œPoti ieși pe balcon?”
E un număr nou, și persoana respective nici nu s-a semnat. Oricum, nu era nevoie.
Alerg, deschizând repede ușa de la balcon. Nick e acolo, e aici pentru mine.
Cobor repede, încercând să îi dau pe toți la o parte din calea mea. Ajung la el. Ce să spui, când nu-i nevoie de cuvinte?
Ne strângem în brațe, plângem de fericire. Parcă toată lumea s-a oprit, privindu-ne. Și oamenii zâmbesc.
Furtuna ce cânta la corzile sufletelor se transformă, brusc, în cea mai însorită vară.
Cât despre timp? Nu știu cât e ceasul. Dar dacă îți pot spune ceva sigur, o voi face.
E prezent. E ora iubirii.
