Sunt: nostalgică.
Îmi doresc: să fiu mai indiferentă uneori.
Plec: când vreau să îmi adun gândurile.
Mă întorc: când simt că sunt pregătită să fac faţă oamenilor.
Mă întristez: când aud că sunt în plus. Când simt şi aud e mult mai grav.
Sunt fericită: când îmi spui "Te iubesc".
Plâng: când simt că sunt din nou singură.
Râd: când sunt alături de prieteni, când sunt fericită, când TE IUBESC.
Te iubesc: mereu. Dintotdeauna.
Te urăsc: când te trezeşti dimineaţa, mă săruţi pe obraz şi îmi spui că trebuie să pleci la serviciu.
Scriu: când cuvintele trebuie citite. Fiecare cuvânt contează. Mă regăsesc în fiece cuvânt.
Mă plictisesc: când nu am nimic de făcut, iar tu nu eşti lângă mine.
Ploaia: îţi împrăştie visele şi le aruncă undeva. Probabil în noroi.
Soarele: este singurul care îţi mai poate aduce un zâmbet pe buze.
Eu: te fac fericit.
Tu: mă faci fericită.
Holul pustiu al spitalului mă înfioară. Mirosul de morfină îmi umple nările. Sunt singură într-un salon... Doctorii aleargă grăbiţi, de parcă cineva trebuie să intre urgent într-o operaţie.
Da. Aceea sunt EU. Aparenta mea singurătate se transformă, brusc, într-o acută nevoie de linişte. Sunt în sala de operaţie.
"Administrează-i anestezia!" strigă doctorul.
Ceva îmi pare familiar în figura aceea blândă, în ochiii aceia calzi... Dar... nu-mi pot da seama ce.
Mi-e frică! Îmi pot schimba destinul în orice moment. Pot pleca oricând de acolo. Mă ridic şi fug, uitând de privirile uimite ale celorlalţi.
Nu. Niciodată nu se va întâmpla asta.
Ceva nu e în regulă. Da! Anestezia nu şi-a făcut efectul. Pot auzi ce vorbesc cei din jurul meu. O lumină orbitoare îmi bate în ochi.
"Vreau să ies de-aici!"
- Păcat, era o fată tânără... E o boală gravă, a avut ghinion.
- Da... Nu e primul caz. Am mai avut multe paciente în situaţia ei, dar unele şi-au revenit.
-Ştiu. Însă la ea au apărut complicaţii. Asta a fost numai din vina acelui băiat, ştii prea bine!
-Da. Scuză-mă, sunt puţin confuz... De ce suferea?
-Suferea de...dor. Au apărut complicaţiile după aceea: nostalgie.
-Ce-aş vrea să vindec oamenii de nostalgie...
Îmi încleştez mâinile pe marginile mesei de operaţie. Mă doare! O durere insuportabilă... Mă doare! Mi-e dor şi... doare.
-Ce se întâmplă, John? Plânge?
Ciorchini de sare îmi clătesc faţa.
-Da. Plânge., răspunde John cu un zâmbet larg, ce-i trădează satisfacţia.
-John! De ce eşti atât de fericit?, întreabă Steve, nedumerit.
-Steve! Uită-te la ea: plânge! În lacrimile alea stau ascunse toată tristeţea şi suferinţa ce-au rezistat atâţia ani!
"Într-adevăr, mă simt mai bine."
-John! Vrei să spui că... am vindecat-o?
-Da!
"Am un sentiment plăcut: sentimentul de recunoştinţă faţă de cei doi doctori care m-au vindecat.
M-am vindecat!
Nu mai sufăr de dor, şi sper că nici n-o voi face prea curând...
