Frunzele de rugină cad, una câte una, pe drumul tomnatic. Razele soarelui încearcă să le aline, să le trezească la viață. O lacrimă în colțul ochiului vestește o tristețe timpurie. Vântul adie ușor, încearcă să șteargă orice urmă infimă a dezamăgirii.
Îmi trec mâinile prin păr, apoi îl las liber din nou. Mi-e frig. Iau în mână câteva pietricele, dându-le voie să curgă înapoi pe pământ, asemeni nisipului-timp din clepsidra de pe masă.
Cu fiecare fir de nisip se scurg și secundele. Firavele secunde, ce aleargă spre infinit... Iar eu sunt tot aici, contemplând tabloul, gândindu-mă la amintirile ce nu mai contenesc să-și facă loc în mintea și-n sufletul meu.
"Așa cum un an are 365 de zile, el are inima mea", îmi spun, apoi privesc covorul de frunze care pleacă încet-încet de lângă mine datorită vântului fugar, ce le alungă parcă, ce le ghidează către un loc mai bun.
Aștept. Trebuia să fii aici de mult timp, de câteva minute?! Nici eu nu mai știu.
Timpul nu are bariere. Asemeni celei mai bune gimnaste, se contorsionează pe cadranul ceasului meu.
Că și cum o voce interioară îmi spune să fac asta, arunc o privire către drumul pustiu, adormit parcă. Te văd, te apropii de mine. Inima începe să-mi bată mai tare, să-mi pulseze sânge în vene, să trimită viață. Parcă mă atenționează să mă ridic. O ascult - încep să alerg către tine. Cu fiecare pas sunt din ce în ce mai aproape. Parcă timpul dansează din nou, parcă învie iarăși și el, parcă e pus din nou în funcțiune de o forță necunoscută, neînțeleasă, apărută de nicăieri. Dar ești aici.
Mă uit în ochii tăi adânci, pierzându-mă în ei. Simt că suntem doar noi, că restul lumii nu mai există sau că, de ce nu, întreaga lume s-a oprit, odată cu timpul, pentru a ne admira fericirea. Aș vorbi, dar cuvintele sunt de prisos. Mă iei în brațe ușor - fac același lucru. Îmi îngrop fața în tricoul albastru, inspirând adânc și zâmbind.
Zâmbind cu adevărat, pentru că ești aici, pentru că lumea e din nou a mea, pentru că am aripi să zbor.
- Mai ai aer? întreb, cu același zâmbet întipărit pe față.
- Iubirea e oxigenul meu, și știi că te iubesc... îmi răspunzi, privindu-mă cu aceiași ochi profunzi, cristalini ca roua dimineții.
E pentru prima oară când pot spune cu adevărat " Sunt fericită!"
Acum pot trăi din nou, pentru că viața mea... ești tu.
