Nostalgie

Ninge.

 Ninge cu fulgi mari.

 Ninge si-ntind mana spre cer, sa prind o inima-nghetata... Poate cade din nori.

 Ninsoarea-i tremuranda. Si norii plâng... si parca plang si eu cu ei!

 Steaua mea argintie a încetat sa straluceasca. Farama de alb, luceste, fii speranta mea!

 Si alba-i si zapada mea...Si steaua mea...Si chipul tau...

 Risipeste-mi iubirea si incalzeste-mi cu zapada sufletul! Speranta... reinvie, speranta!

 Si timpul a-nghetat, si inima în timp ingheata! Si reinvie timpu-n suflet!

 Si norii plang...si parca plang si eu cu ei!

 O stea-nghetata nu mai straluceste, iar timpul... timpul s-a oprit pentru a mia oara.

 Unde e iarna mea de asta vara, cu soarele pe cer si în priviri?

 Dar ninge tot mai des... si tot mai rar... Padurea glasuieste cântecul de-adio...

 Si simfonia muntilor se-aude de departe...

 Bate Crivatul in sufletele noastre!

 Cantati... si cant si eu cu voi... sa-mi vars amaru-n melodie lina, si-n cuvant de iarna!

 Cantati...si cant si eu cu voi...

Melancolic

 Iau cafeaua aburindă de pe masă. Astăzi sunt singură. Toți au plecat și s-au hotărât să mă uite.
 În afară de romanele polițiste, șevaletul și acuarelele, mai adusese cu el și un pui de buldog francez cafeniu, de nici 10 săptămâni, și-mi acordase mie onoarea de a-i da un nume. Am botezat-o Blanche (căci era o "ea").
 Arunc ceașca în chiuvetă. S-a terminat...
 Respir.
 Hm, aer închis.
 Știi, chiar mi-e dor de ea. Mi-e dor să mai trăiesc momentele la maximă intensitate și să pot spune "Viața e roz". Mi-e dor de-acele odăi mari (atât de pustii acum). Mi-e dor de vremea când nu știam ce-nseamnă lacrimile.
 Tic- tac. Cameră e goală, aș mai bea o ceașcă de cafea și-aș scrie un poem.
 Deschid jurnalul, în care păstrez comorile zilelor de demult. Îmi înțeleg scrisul - un zâmbet fugar.
 Soarele incendiar își aruncă sulițele de foc pe filele înnegrite de timp ale micului meu caiet cu însemnări. Bate vântul. Plouă cu flori de tei.
 Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu mai pot fi ce-am fost cândva.
 Bine, am obosit să mă gândesc la trecut. PREZENT, PREZENT, PREZENT. Repet până când își pierde sensul.
 - Ce faci aici ? (intră pe ușă)
 - Nimic... Mă gândeam .
 - La ce? (dintotdeauna am știut că e foarte curios)
 - Copilărie. (răspuns sec).
 - Poftim?! (râde isteric, după care iese din cameră, trântind ușa).
 Blanche moțăie în coșul ei .
 Tic- tac. Camera e din nou goală, aș mai bea o ceașcă de cafea și-aș scrie un poem.
 Scriu primul vers, cu majuscule: "Copilărie, te-am iubit..."
 Zgomotul enervant se aude acum mai clar în întreaga încăpere.  Tic- tac.
 Tic- tac...

Ideal...

O clipă străvezie mă desparte de o nouă zi. Zugrăvesc din cuvinte case şi ţărmuri de mare, iubiri eterne şi despărţiri. Le-arunc pe o foaie şi desenez fugitiv o inimă.
Poate soarele străluceşte mai tare iarna. Poate că vara mea e una înfrigurată, cu zăpadă şi pete albe, pictate pe cer de mâna Lui.
Poate eu nu am niciun rost acum, în acest peisaj autumnal, simplu, monoton.
Ochii-ţi verzi întrec cu mult smaraldele.
Priveşte-mă în ochii nisipii şi vorbeşte-mi. Vorbeşte-mi în iubire, vorbeşte-mi în indiferenţă. El vorbeşte în anotimp magic.
Mă ridic. Mă ridic şi mă îndepărtez de tine şi de toamnă, de tăcerea care-mi şopteşte cu glas stins. Mă îndrept spre casa micuţă din colţul străzii pustii. Îmi pare atât de departe! Îţi simt respiraţia. Am garanţia că pot continua. Privesc înapoi, cu teamă şi poate cu nesiguranţă. Drumul e şi el părăsit.
Au trecut 7 secunde.

"Aşteptarea... Cel mai ingrat timp."

Aştept. Continui să aştept. Orice mesaj asemeni celor de-altădat', orice zâmbet dulce.

''Care e idealul tău?''

''Tu. Tu eşti idealul meu. Am considerat mereu că atingi perfecţiunea.''

Nici nu ştiu de ce ţi-am spus aceste lucruri. Poate pentru că mă simt mai bine, mărturisindu-ţi ce însemni pentru mine.

21:17. Ceasul meu, pe jumătate mort şi mut, indică ora 21:17. Silabisesc organic secunda.

Am învăţat că timpul poate schimba multe. Au trecut ani, s-au risipit iubiri. Amintiri, zâmbete, despărţiri dureroase. Ce-aş mai fi fără ele? Un suflet dezrădăcinat.

Mi-ar plăcea să plouă. Ar fi ideal să plouă. O ploaie senină. Ştiu ce-mi vei spune. Că viaţa mea e mai plictisitoare decât rubrica meteo.

Eşti depărtarea, eşti apusul, eşti răsăritul... Eşti totul şi totuşi eşti nimic. Eşti ploaia - lasă-mă să fiu pământul. 

Cineva îmi bate în geam. Îmi întorc repede privirea. Nu... sunt doar lacrimile anonime ale unei toamne triste.

''Încerci să dormi iar cu faţa lipită de stele?'' 

Îmi zâmbeşti cu subînţeles. Mă cuprinzi uşor, ţinându-mă aşa ore în şir. 

Sentimentele au reînviat. Ca în fiecare e-mail, ca în fiecare vis.

''Care e idealul tău?''

''Tu. Tu eşti idealul meu. Am considerat dintotdeauna că atingi perfecţiunea.''

Frunzele plâng.

Plouă cu mine, plouă cu tine. Plouă cu suflete arse, plouă cu amintiri. Plouă cu veri senine, de soare cald şi blând, plouă cu ierni înfrigurate.
Nu mai privi înapoi. E prea târziu. Dar... trebuie să recunosc că mi-e dor. Mi-e dor de glumele matinale, de dimineţile târzii, de asfinţitul nostru. Mi-e dor de noi.
Îmi îngrop faţa în tricoul tău albastru. Inspir adânc. Şi iar, şi iar, până simt că nu mai pot. Dau drumul lacrimilor. Le las să cadă pe pământul rece.
Nu mai sunt eu. Am uitat să mai fiu eu.
Sufletul îmi vibrează la fiecare frunză căzută. Nu am parte de un 3 octombrie prea fericit. Viaţa în sine nu e prea frumoasă de când ai plecat.
Ce sunt eu? Un om singurând. Şi, poate... cineva care te-a iubit. Şi care va încerca să te uite.
Alerg din ce în ce mai repede, amintindu-mi brusc că nu voi prinde niciodată aripi, că nu pot zbura. Cel puţin, nu la propriu.
Aş fi făcut orice pentru tine. Ce înseamnă orice? Înseamnă totul. Nu... "Totul" e doar un adverb cantitativ - opusul lui "nimic".
Ce-ncet se scurg secundele! Parcă timpul s-ar opri, şi asta doar în defavoarea mea.
Începe să bată vântul. Mai cade o frunză...
"Vrei să zbor? Nu, nici măcar tu nu mă poţi ajuta..."
Pe retină am doar imaginea ta. Obsesie. Nu, nu obsesie. Dragoste.
Tu ai ales. Ai ales să fii ultimul vers din poezia mea, ultima notă a cântecului, ultima frunză căzută sau ultima picătură de ploaie. Ai ales să fii el sau ea... dar niciodată tu.
Au trecut ani, s-au risipit iubiri. Uneori am vrut să alung şi amintirile frumoase, în speranţa că voi putea şterge odată cu ele şi cicatricile despărţirii nicicând acceptate, niciodată înţelese. Ce-aş mai fi fără ele? Probabil, un suflet dezrădăcinat.
Mi-ar plăcea să te întorci, aşa cum te rog mereu. În fiecare e-mail, în fiecare vis. Frunzele plâng.
Mai cade o frunză... A mai căzut o frunză.

Gandurile cuiva. Gandurile mele...

 Sunt: nostalgică.
 Îmi doresc: să fiu mai indiferentă uneori.
 Plec: când vreau să îmi adun gândurile.
 Mă întorc: când simt că sunt pregătită să fac faţă oamenilor.
 Mă întristez: când aud că sunt în plus. Când simt şi aud e mult mai grav.
 Sunt fericită: când îmi spui "Te iubesc".
 Plâng: când simt că sunt din nou singură.
 Râd: când sunt alături de prieteni, când sunt fericită, când TE IUBESC.
 Te iubesc: mereu. Dintotdeauna.
 Te urăsc: când te trezeşti dimineaţa, mă săruţi pe obraz şi îmi spui că trebuie să pleci la serviciu.
 Scriu: când cuvintele trebuie citite. Fiecare cuvânt contează. Mă regăsesc în fiece cuvânt.
 Mă plictisesc: când nu am nimic de făcut, iar tu nu eşti lângă mine.
 Ploaia: îţi împrăştie visele şi le aruncă undeva. Probabil în noroi.
 Soarele: este singurul care îţi mai poate aduce un zâmbet pe buze.
 Eu: te fac fericit.
 Tu: mă faci fericită.

...De dor...

 

Holul pustiu al spitalului mă înfioară. Mirosul de morfină îmi umple nările. Sunt singură într-un salon... Doctorii aleargă grăbiţi, de parcă cineva trebuie să intre urgent într-o operaţie.
Da. Aceea sunt EU. Aparenta mea singurătate se transformă, brusc, într-o acută nevoie de linişte. Sunt în sala de operaţie.
"Administrează-i anestezia!" strigă doctorul.
Ceva îmi pare familiar în figura aceea blândă, în ochiii aceia calzi... Dar... nu-mi pot da seama ce.
Mi-e frică! Îmi pot schimba destinul în orice moment. Pot pleca oricând de acolo. Mă ridic şi fug, uitând de privirile uimite ale celorlalţi.
Nu. Niciodată nu se va întâmpla asta.
Ceva nu e în regulă. Da! Anestezia nu şi-a făcut efectul. Pot auzi ce vorbesc cei din jurul meu. O lumină orbitoare îmi bate în ochi.
"Vreau să ies de-aici!"
- Păcat, era o fată tânără... E o boală gravă, a avut ghinion.
- Da... Nu e primul caz. Am mai avut multe paciente în situaţia ei, dar unele  şi-au revenit.
-Ştiu. Însă la ea au apărut complicaţii. Asta a fost numai din vina acelui băiat, ştii prea bine!
-Da. Scuză-mă, sunt puţin confuz... De ce suferea?
-Suferea de...dor. Au apărut complicaţiile după aceea: nostalgie.
-Ce-aş vrea să vindec oamenii de nostalgie...
Îmi încleştez mâinile pe marginile mesei de operaţie. Mă doare! O durere insuportabilă... Mă doare! Mi-e dor şi... doare.
-Ce se întâmplă, John? Plânge?
Ciorchini de sare îmi clătesc faţa.
-Da. Plânge., răspunde John cu un zâmbet larg, ce-i trădează satisfacţia.
-John! De ce eşti atât de fericit?, întreabă Steve, nedumerit.
-Steve! Uită-te la ea: plânge! În lacrimile alea stau ascunse toată tristeţea şi suferinţa ce-au rezistat atâţia ani!
"Într-adevăr, mă simt mai bine."
-John! Vrei să spui că... am vindecat-o?
-Da!
"Am un sentiment plăcut: sentimentul de recunoştinţă faţă de cei doi doctori care m-au vindecat.
M-am vindecat!
Nu mai sufăr de dor, şi sper că nici n-o voi face prea curând...

Atât de lent...

-Ce... exterioară mi-e clepsidra de pe masă!
Îl privesc. Oare ce trebuie să spun? Copleşită de emoţii, îl întreb cel mai stupid lucru:
- Cum adică?
- Adică... Nu-ţi pot explica. Uită-te doar la nisip... Se scurge atât de lent în repeziciunea lui...
- Da, şi e roz.
- Nu înţelegi ce încerc să-ţi spun? Nu contează culoarea lui...
- Cred că, dacă aş fi nisip... Mi-ar plăcea să fiu roz.
Mă afund în fotoliul moale. Ce conversaţie stupidă!
- Uită-te la el, dar cu atenţie. Ce vezi?
- Nisip roz. (Eu, bucuroasă, afişez un zâmbet larg, care dispare la fel de repede, aşa cum de-abia apăruse).
E dezamăgit. Un oftat prelung... Mă face să înţeleg că sunt prea copilăroasă.
- Nu... Nisipul... Se scurge asemeni clipelor minunate petrecute cu tine.
Nu înţeleg ce vrea să spună. Nu am idee despre ce vorbeşte!
- Adică... Eu sunt nisipul? Eu sunt clipa care se scurge?
- Nu. Tu eşti cea care m-a făcut fericită.
Mă afund şi mai mult în fotoliul gri. Niciodată nu-mi găsesc cuvintele când sunt lângă el...
- Adică... Îţi place de mine? ...
Întrebare stupidă. Mă pierd în cuvinte. Şi...când aştept un simplu "da", EL se pierde printre cuvinte. Nu răspunde. Ba da! Răspunde... Te rog, răspunde! (închei conversaţia cu mine însămi când aud un...)
- Nu.
- Nu m-ai întrebat dacă te iubesc.
- Ahh, adică... vrei să zici că...mă iubeşti?
Conversaţia începe să mă enerveze. La culme. Dar nu am de ales. Trebuie să aflu un răspuns. Trebuie să fie în favoarea mea, trebuie, trebuie, trebuie!
- Nu. Nu te iubesc.
Privesc melancolică trandafirii din vază. Parcă şi ei s-au cam ofilit.
- Este OK. Oricum, cine sunt eu să te întreb aşa ceva? Cele 2 cuvinte sunt prea grele pentru noi. Mai bine să fie adevăr decât minciună. Mai bine aşa...
- Eu nu te iubesc, eu... Te ador!
Trandafirii sunt din nou roşii. Ascultă şi ei o conversaţie aparent stupidă, care s-a transformat într-una... minunată.

Şi dacă...

Şi dacă eu nu te voi mai privi,
Vei mai şti ce culoare au ochii mei?
A te privi... e doar o cale de-a găsi
Fericirea, ascunsă-n ochii tăi.
Şi dacă eu nu îţi voi mai vorbi,
Vei mai şti cum sună vocea mea?
Să-ţi vorbesc...e doar o cale de a-ţi aminti
Că te iubesc.
Şi dacă eu nu îţi voi mai scrie,
Vei mai şti cum reuşesc s-o fac?
Cum cuvintele curg pe foaie şi...
Eu tac?
Şi... dacă te-aş uita complet,
Ai fi în stare să mă uiţi?
Ai reuşi tu, oare,
Acest lucru?
Poate că ai face-o...
Dar ...înainte de toate,
Aş prefera să-ţi pun o ultimă-ntrebare.
Sper că merit măcar acum sinceritate...
Mai ştii ce culoare au ochii mei?

Îmi doresc...

Îmi doresc o clipă.

O clipă în care să simt adierea vântului,

Să zbor pe-a lui aripă,

De-a lungul pământului.

Îmi doresc o singură oră.

O oră în care să simt că iubesc,

Să simt că mă adoră,

Şi-atunci eu să zâmbesc.

Da, îmi doresc doar atât.
Sper că nu e nici prea mult, nici prea puţin...
Dar el... cât îşi doreşte, cât?
Mă întreb... care-i al său destin? 

Un el şi o ea.

- De ce plângi, eşti nefericită?
- Da. Nu cred că aş putea plânge de bucurie. Cel puţin, nu acum.
- Păi... ce ţi s-a întâmplat?
- Hmm... De-ar fi numai un lucru ar fi excelent, dar sunt multe. Cum să nu faci depresie?!
- Nu gândi aşa.
- Dar de ce nu? De parcă tu n-ai face la fel.
- Mda...
- În fiecare zi se întâmplă altele şi altele: eşti respinsă, când spui "Te iubesc" primeşti în schimb un răspuns ce atinge culmile ironiei, adică "Nu mă mai înnebuni cu iubirea ta de 2 bani. Nu-mi pasă!" Şi eu ce fac? Vin la tine şi îţi spun tot ce am pe suflet, pentru că eşti singurul meu prieten, singurul care mă înţelege.
- Mulţumesc, e adevărat.
- Neînţeleasă... Poate ăsta e unicul meu rost în viaţă.
- Nu vorbi aşa, te rog.
- Nu voi mai vorbi, dar tot voi gândi.
- Fericirea nu se cumpără cu bani.
- Oricum, sunt săracă.
- Scuză-mă.
- Nu face nimic. Tu nu eşti de vină cu nimic - eu sunt. Pentru că am iubit ... persoana greşită.
- Încearcă să nu te gândeşti. Trebuie să trăieşti în prezent, nu în trecut.
- Încerc, dar crede-mă că nu reuşesc. Încerc să fiu apreciată, dar nu sunt. Iubesc şi încerc, la rândul meu, să fiu iubită, dar nu sunt.
- Off...
- Da, chiar că "Off". De fapt, cred că e puţin spus. Oftez odată la 3 minute şi mă întreabă, în cel mai sarcastic mod: "Ai probleme cu plămânii?".
- Înseamnă că nu te merită.
- Probabil că ai dreptate. Ştii, am observat că tocmai persoanele pe care le iubeşti cel mai mult fac nişte prostii atât de mari, uneori...
- Din păcate, aşa e. Şi, când ţi se pare că ai găsit pe cineva mai bun, îţi este frică să nu te dezamăgească, să nu te facă să suferi.
- Mă bucur că mă înţelegi.
- Cum aş putea să n-o fac? Doar suntem prieteni.
- În ziua de azi, nu mai poţi crede nici în "prieteni". Bineînţeles, în tine am încredere. Acel sentiment de siguranţă pe care îl am când mă aflu lângă tine îmi dă aripi. Se pare că iar ne întoarcem la el..."Prietenul".
- Scuze.
- Ţi-am zis, nu-i vina ta. Încetează să te mai culpabilizezi atât.
- Ok.
- Şi... tu ce părere ai despre relaţia asta?
- Aş zice că nu te merită.
- Telepatie, la asta mă gândeam şi eu. I-am şters numărul din telefonul meu. Totuşi, din păcate pentru mine am reuşit să-l reţin. Mă sună de vreo 15 ori pe zi, dar cine să-i răspundă?!
- Nu e deloc sensibil.
- Ştiu.
- Hmm, tu ce mai spui? Haide să schimbăm subiectul.
- Nimic. Să-l schimbăm? Nu avem despre ce altceva să vorbim.
- Mda, dar îţi faci rău singură.
-Ştiu ... Ţipa la mine mereu, şi zicea că tot eu sunt vinovată. Viaţa mea este atât de grea...
- Aşa trebuie să fie viaţa: grea. Depinde de noi, de cât de optimişti putem fi, dacă putem privi partea plină a paharului...
- În relaţia asta nu exista, paharul era gol.
- Sigur e şi o parte plină.
- Da... Şi... mersi că m-ai consolat. Chiar aveam nevoie de asta.
- Cu plăcere.
-Pa pa.
-Pa pa. Te iubesc.

Dar ea deja plecase...N-a mai rămas, să vadă cele 2 cuvinte, care ar fi însemnat atât de mult pentru ea...

Vise de hârtie

Ţi-ai aşternut visele pe o hârtie, pe care mai târziu ai aruncat-o pentru că nu-ţi plăcea ce scrisesei. Adică nu-ţi place ce visezi? Nemulţumit- aşa ai fost mereu. Nu strica ceea ce ai dorindu-ţi ceea ce nu ai, nu vei mai rămâne cu nimic şi...vei fi şi mai supărat. Toţi avem dreptul de a visa, asta nu-ţi interzice nimeni. Vise vs. realitate. Când visezi, realizezi. Dar când ai realizat ceva, n-ai visat. A fost adevărat. Adevărul e pur şi simplu? Este rareori pur şi nu este niciodată simplu. Pentru tine, adevărul e destul de "complicat". Atunci minciuna este simplă?! Asta rămâne să descoperi tu, nu-ţi voi sta niciodată în cale. Să-mi zici dacă ai reuşit.

Unde eşti, copilărie?

Câteva vrăbii zboară în stol. Fac gălăgie. Ciripesc. Măcar au glas. Au glas ca să spună ce simt. Nu, se pare că le încurc cu oamenii. Cu unii oameni. Cei care pot zbura. Însă eu nu sunt unul dintre acei oameni. Picăturile de ploaie îmi udă hainele şi părul, odată de un şaten strălucitor. Inima îmi bate nebuneşte când aud cum iarba foşneşte. E doar sunetul ploii... Oare cum ar suna simfonia picăturilor de ploaie? Hmm… Copilării. Poate că e bine să plouă. Poate că ploaia va spăla trecutul. Trecutul…
Când spun acest cuvânt, îmi amintesc imediat de copilărie. De copilăria minunată pe care am avut-o. Mai bine ploaia ar lăsa doar amintirile frumoase. Amintirile…
Amintirile sunt închise în jurnal şi în memoria noastră, care va pieri la un moment dat. În jurnal îţi aşterni visele pe hârtie, chiar realitatea… Dar văzută prin „retina” ta, prin prisma sensibilităţii proprii. Când eram mică, scriam ceva în jurnal şi apoi rupeam foaia. Sunt o perfecţionistă: mi se părea că am scris prea mare, prea mic, prea urât. Nu-mi plăcea ce scrisesem. Adică nu-mi place ce visez? Visele…
Deschid jurnalul, în care am păstrat comorile zilelor de demult. Încerc să desluşesc acel scris mărunt. Îl înţeleg. Prima însemnare m-a făcut să zâmbesc.
„Mai aveam 5 minute să salvăm lumea. Soarele apusese pentru ultima dată. Alergam pe străzile prăfuite ale oraşului, neştiind de unde vin şi unde mă îndrept. Zeci de ambulanţe scoteau sunetul lor specific. Am tresărit până şi la adierea vântului tomnatic. Începuse să plouă torenţial. Mă trezeam.”
Copilăria înseamnă fantezie. Copilăria înseamnă… cea mai frumoasă etapă a vieţii, tot ce-şi poate dori cineva. Unde eşti, copilărie? Unde ai plecat şi de ce ai făcut-o atât de repede? Rămân cu ochiii aţintiţi spre geam şi întind încet mâna, până când mă lovesc de ceva. Sticla rece e un scut care mă blochează, nereuşind să ies din cameră. Sticla poate fi asemănată cu maturitatea, copilăria fiind balconul, unde vreau să merg. Înaintarea în vârstă ne opreşte să ne gândim la copilărie. Înaintarea în vârstă ne opreşte să ne mai întoarcem la acea etapă a vieţii. Sticla e atât de rece… Maturitatea e atât de rece…