În afară de romanele polițiste, șevaletul și acuarelele, mai adusese cu el și un pui de buldog francez cafeniu, de nici 10 săptămâni, și-mi acordase mie onoarea de a-i da un nume. Am botezat-o Blanche (căci era o "ea").
Arunc ceașca în chiuvetă. S-a terminat...
Respir.
Hm, aer închis.
Știi, chiar mi-e dor de ea. Mi-e dor să mai trăiesc momentele la maximă intensitate și să pot spune "Viața e roz". Mi-e dor de-acele odăi mari (atât de pustii acum). Mi-e dor de vremea când nu știam ce-nseamnă lacrimile.
Tic- tac. Cameră e goală, aș mai bea o ceașcă de cafea și-aș scrie un poem.
Deschid jurnalul, în care păstrez comorile zilelor de demult. Îmi înțeleg scrisul - un zâmbet fugar.
Soarele incendiar își aruncă sulițele de foc pe filele înnegrite de timp ale micului meu caiet cu însemnări. Bate vântul. Plouă cu flori de tei.
Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu mai pot fi ce-am fost cândva.
Bine, am obosit să mă gândesc la trecut. PREZENT, PREZENT, PREZENT. Repet până când își pierde sensul.
- Ce faci aici ? (intră pe ușă)
- Nimic... Mă gândeam .
- La ce? (dintotdeauna am știut că e foarte curios)
- Copilărie. (răspuns sec).
- Poftim?! (râde isteric, după care iese din cameră, trântind ușa).
Blanche moțăie în coșul ei .
Tic- tac. Camera e din nou goală, aș mai bea o ceașcă de cafea și-aș scrie un poem.
Scriu primul vers, cu majuscule: "Copilărie, te-am iubit..."
Zgomotul enervant se aude acum mai clar în întreaga încăpere. Tic- tac.
Tic- tac...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu