Un el şi o ea.

- De ce plângi, eşti nefericită?
- Da. Nu cred că aş putea plânge de bucurie. Cel puţin, nu acum.
- Păi... ce ţi s-a întâmplat?
- Hmm... De-ar fi numai un lucru ar fi excelent, dar sunt multe. Cum să nu faci depresie?!
- Nu gândi aşa.
- Dar de ce nu? De parcă tu n-ai face la fel.
- Mda...
- În fiecare zi se întâmplă altele şi altele: eşti respinsă, când spui "Te iubesc" primeşti în schimb un răspuns ce atinge culmile ironiei, adică "Nu mă mai înnebuni cu iubirea ta de 2 bani. Nu-mi pasă!" Şi eu ce fac? Vin la tine şi îţi spun tot ce am pe suflet, pentru că eşti singurul meu prieten, singurul care mă înţelege.
- Mulţumesc, e adevărat.
- Neînţeleasă... Poate ăsta e unicul meu rost în viaţă.
- Nu vorbi aşa, te rog.
- Nu voi mai vorbi, dar tot voi gândi.
- Fericirea nu se cumpără cu bani.
- Oricum, sunt săracă.
- Scuză-mă.
- Nu face nimic. Tu nu eşti de vină cu nimic - eu sunt. Pentru că am iubit ... persoana greşită.
- Încearcă să nu te gândeşti. Trebuie să trăieşti în prezent, nu în trecut.
- Încerc, dar crede-mă că nu reuşesc. Încerc să fiu apreciată, dar nu sunt. Iubesc şi încerc, la rândul meu, să fiu iubită, dar nu sunt.
- Off...
- Da, chiar că "Off". De fapt, cred că e puţin spus. Oftez odată la 3 minute şi mă întreabă, în cel mai sarcastic mod: "Ai probleme cu plămânii?".
- Înseamnă că nu te merită.
- Probabil că ai dreptate. Ştii, am observat că tocmai persoanele pe care le iubeşti cel mai mult fac nişte prostii atât de mari, uneori...
- Din păcate, aşa e. Şi, când ţi se pare că ai găsit pe cineva mai bun, îţi este frică să nu te dezamăgească, să nu te facă să suferi.
- Mă bucur că mă înţelegi.
- Cum aş putea să n-o fac? Doar suntem prieteni.
- În ziua de azi, nu mai poţi crede nici în "prieteni". Bineînţeles, în tine am încredere. Acel sentiment de siguranţă pe care îl am când mă aflu lângă tine îmi dă aripi. Se pare că iar ne întoarcem la el..."Prietenul".
- Scuze.
- Ţi-am zis, nu-i vina ta. Încetează să te mai culpabilizezi atât.
- Ok.
- Şi... tu ce părere ai despre relaţia asta?
- Aş zice că nu te merită.
- Telepatie, la asta mă gândeam şi eu. I-am şters numărul din telefonul meu. Totuşi, din păcate pentru mine am reuşit să-l reţin. Mă sună de vreo 15 ori pe zi, dar cine să-i răspundă?!
- Nu e deloc sensibil.
- Ştiu.
- Hmm, tu ce mai spui? Haide să schimbăm subiectul.
- Nimic. Să-l schimbăm? Nu avem despre ce altceva să vorbim.
- Mda, dar îţi faci rău singură.
-Ştiu ... Ţipa la mine mereu, şi zicea că tot eu sunt vinovată. Viaţa mea este atât de grea...
- Aşa trebuie să fie viaţa: grea. Depinde de noi, de cât de optimişti putem fi, dacă putem privi partea plină a paharului...
- În relaţia asta nu exista, paharul era gol.
- Sigur e şi o parte plină.
- Da... Şi... mersi că m-ai consolat. Chiar aveam nevoie de asta.
- Cu plăcere.
-Pa pa.
-Pa pa. Te iubesc.

Dar ea deja plecase...N-a mai rămas, să vadă cele 2 cuvinte, care ar fi însemnat atât de mult pentru ea...