Atât de lent...

-Ce... exterioară mi-e clepsidra de pe masă!
Îl privesc. Oare ce trebuie să spun? Copleşită de emoţii, îl întreb cel mai stupid lucru:
- Cum adică?
- Adică... Nu-ţi pot explica. Uită-te doar la nisip... Se scurge atât de lent în repeziciunea lui...
- Da, şi e roz.
- Nu înţelegi ce încerc să-ţi spun? Nu contează culoarea lui...
- Cred că, dacă aş fi nisip... Mi-ar plăcea să fiu roz.
Mă afund în fotoliul moale. Ce conversaţie stupidă!
- Uită-te la el, dar cu atenţie. Ce vezi?
- Nisip roz. (Eu, bucuroasă, afişez un zâmbet larg, care dispare la fel de repede, aşa cum de-abia apăruse).
E dezamăgit. Un oftat prelung... Mă face să înţeleg că sunt prea copilăroasă.
- Nu... Nisipul... Se scurge asemeni clipelor minunate petrecute cu tine.
Nu înţeleg ce vrea să spună. Nu am idee despre ce vorbeşte!
- Adică... Eu sunt nisipul? Eu sunt clipa care se scurge?
- Nu. Tu eşti cea care m-a făcut fericită.
Mă afund şi mai mult în fotoliul gri. Niciodată nu-mi găsesc cuvintele când sunt lângă el...
- Adică... Îţi place de mine? ...
Întrebare stupidă. Mă pierd în cuvinte. Şi...când aştept un simplu "da", EL se pierde printre cuvinte. Nu răspunde. Ba da! Răspunde... Te rog, răspunde! (închei conversaţia cu mine însămi când aud un...)
- Nu.
- Nu m-ai întrebat dacă te iubesc.
- Ahh, adică... vrei să zici că...mă iubeşti?
Conversaţia începe să mă enerveze. La culme. Dar nu am de ales. Trebuie să aflu un răspuns. Trebuie să fie în favoarea mea, trebuie, trebuie, trebuie!
- Nu. Nu te iubesc.
Privesc melancolică trandafirii din vază. Parcă şi ei s-au cam ofilit.
- Este OK. Oricum, cine sunt eu să te întreb aşa ceva? Cele 2 cuvinte sunt prea grele pentru noi. Mai bine să fie adevăr decât minciună. Mai bine aşa...
- Eu nu te iubesc, eu... Te ador!
Trandafirii sunt din nou roşii. Ascultă şi ei o conversaţie aparent stupidă, care s-a transformat într-una... minunată.