Furtună pe corzi de suflet

Picură cu clipe de august, cu apusuri însângerate – secunde de cafea. Iau ceaşca de pe masă. Hm. Prea amară. Mai bine renunţ.

Aş stropi o foaie cu nişte cuvinte. Cuvinte tomnatice, ca-n iarna mea de asta vară. Le-aş înşira, aş inventa noi sensuri, aş avea o altă perspectivă.

Ploaie de frunze. A-nceput să plouă cu frunze. Aleargă prin aer, schimbandu-şi direcţia. în final, sunt din nou împreună, formând un covor de rugină.

Mi-e frig. Mi-e dor. Timpul curge. N-am timp...

...................................................................................................................................

Doi ochi nisipii mă privesc. Nu azi, nu acum. Fără priviri stinghere-n seara asta. Tăcerea asurzitoare ne conduce la nebunie, ne orbeşte. De asta ne evităm privirile...

Brusc, mă trezesc din reverie, când sparge bariera monotoniei cu o propoziţie.

„ţi-ai uitat umbrela la mine seara trecută.”

„Mulţumesc. A., chiar ar trebui să plec. Nu mă simt prea bine acum. Poate ar trebui să ajung acasă, să beau un ceai şi să uit de tot.”

N-am să uit niciodată privirea pe care mi-a aruncat-o atunci. Când l-am privit din nou în ochi, parcă în mine tocmai a fost o descărcare electrică, în fiecare picătură de sânge, în fiecare celulă. Mi-am întors imediat capul, mi-am luat umbrela şi am plecat, fără să-i spun niciun cuvânt.

Cerul e frânt, e zdrobit. Mă plimb prin ploaie. Rochia roşie atinge pământul, atinge lacrimile cerului... Privesc în sus. Ciorchini de sare cad din norii negri.

„De ce plângeţi? Măcar voi nu puteţi fi doborâţi...”

Teatrul vechi al oraşului... Ce clădire impunătoare! ştii, mă gândeam... Suntem chiar nişte actori buni, pe scena vieţii noastre. Ne jucăm rolul, ne putem transforma brusc din personajul pozitiv în cea mai rea persoană care a existat, există şi va există vreodată. Sentimente, viaţa, joacă de-a sentimentele.

Uşa veche, de lemn, tremură uşor, apoi ne dezvăluie vechiul teatru. Aici există tot: emoţii, şanse, pierderi dureroase, zâmbete firave, întipărite pe chip. Iau loc încet pe primul rând. Privesc o scenă goală, învăluită de o lumina difuză. în mijlocul ei, un scaun vechi, din lemn de cireş. Alături, o noptieră şi o carte. Pe jos, zac nişte ochelari zdrobiţi. Sunt distruşi. 

Iau încet cartea. Este, de fapt, o carte a vieţii – un jurnal. Acea lumina palidă, bolnavă, cade uşor pe filele înnegrite de timp. îl deschid uşor, cu mâinile-mi tremurânde. Aici a fost scrisă o viaţa... Istoria unei persoane. Fiecare clipă din viaţa ei este acum în mâinile mele. O pot lăsa aici? N-aş vrea să ucid amintirile... O pot lua? Nu vreau să rescriu o poveste tristă...

...................................................................................................................................

Descui uşa încet, intru în casă. în casa pustie, întunecată. Casa mea. Nu mai e a noastră. Acum, la sfârşit de anotimp trist şi de apus sângeriu, e doar a mea. Am luat jurnalul cu mine, în final. Nu mi-e frică de cuvinte, mi-e frică doar că mi-am însuşit amintirile lui, celui care a avut încredere că viaţa lui va ajunge la o persoană care-l va înţelege. îl deschid încet, tremurând. La frigul din casă se alătură şi cel din suflet. Frig. Frig. Frig. Repet până când îşi pierde sensul.

Cuvintele sunt desenate frumos, cu litere îngheţate. Să ningă peste cuvinte! Să ningă cu amintiri, şi-apoi să se prefacă în lacrimi şi să devină zâmbete. Să-ţi lumineze ziua cu ploaia, să-ţi începi dimineaţa fără să te gândeşti că va veni cea mai întunecată noapte.

încep prin a citi data, ce-mi este dezvăluită de prima pagină: 12 august 2012. ştii, mi se pare că toamna mă urmăreşte. Parcă vrea să mă ucidă încet. E o moarte lentă, dar sigură, cu acele suspine târziu în noapte, recitind toate mesajele şi reamintindu-mi de toate clipele minunate. Am fi putut avea totul.

Răsfoiesc jurnalul. Acel scris îmi pare atât de familiar... Privirea îmi cade pe un paragraf, înflorind cuvinte de foc: culoarea roşie.

"Am o durere îngrozitoare de cap. M-am întins pe podea. Mi-e rău şi frig. îngrozitor de rău, exasperant de frig. A plecat, înţelegi?! A PLECAT! Am reuşit să schimbăm cateva cuvinte, după care şi-a luat umbrela şi a plecat. în fiecare secundă, încercam s-o privesc în ochi, însă îmi evita privirea. Când am auzit uşa inchizandu-se brusc, am realizat cât de mult mă doare c-am pierdut-o. Parcă ceva din mine s-a rupt. Parcă inima mea nu mai e acum un întreg, parcă e zdrobită în mii de bucăţi. Doar ea o poate vindeca... încă aştept un semn. Asemeni ţărmului modelat din ape, inima mea se modelează cu miracolul reîntoarcerii ei. Eu încă mai sper. Amăgire, de ce-mi eşti alături peste tot? Mi-aş fi dorit să pleci şi s-o laşi pe ea să se întoarcă. Te rog."

Nu-mi pot controla emoţiile. Brusc, nu ştiu ce se petrece, nu ştiu unde mă aflu. îngenunchez, strângând jurnalul la piept. Lacrimile ameţitoare, alături de avalanşa de întrebări... încerc să inspir adânc. încerc să îmi spun că totul va fi bine, că tot ce am de făcut este să îmi regăsesc speranţa şi zâmbetul firav. Nu reuşesc, nu pot să mă adun. N-am cum. Fiecare respiraţie doare din ce în ce mai tare. Pământul e atât de rece! Trebuie să mă ridic. Trebuie să mă ridic şi să merg undeva. Nu ştiu unde, dar vreau să ies de-aici. Nu mai am aer, şi pereţii sunt din ce în ce mai aproape. Ajuta-mă!

....................................................................................................................................

Mi-e rău. Mi-e foarte rău. Mi-e cald, tremur. Nu pot sta în picioare. Mi-e… mi-e frică să nu cad. Parcă ştiu, cumva, că în următoarea secundă mă voi prăbuşi. Oare va avea cine să mă prindă? Să mă sprijin de peretele ăsta… Care perete? Peretele de acolo… Mai am câţiva paşi, mai am câţiva paşi şi ajung la el…Nu se poate, nu pot termina… Dar stai… E mai departe…E că un ideal de neatins, e asemenea celei mai înalte stele. înaintez… Nu mai am putere.

Mai merg sau m-am oprit?  şi… unde sunt? Când cred c-am găsit răspunsurile la toate întrebările, se schimbă întrebările. Apar mereu altele, tot mai noi.

încă n-am ajuns acasă… E un apus superb de soare… Acele culori… Dar stai… E apus sau dimineaţa îşi face simţiţă prezenţa?

Pot să ating soarele… Pot să visez… îmi pot ţine echilibrul… Pot să…„

....................................................................................................................................

Alb. O mare de alb se dezvăluie ochilor mei. Simplu. Complicat. Alb.

Adiere de vânt revigorantă. Intră pe geamul întredeschis. Aer rece, mai rece ca gheaţa, mai rece ca o inimă împietrită. Mai rece că prima lacrimă cu care-ţi începi dimineaţa, mai rece decât ciorchinii de sare târzii de pe obrajii tăi, din noapte. Mai rece decât tot. Repet în gând până când simt că îşi pierde sensul. „E rece… Mai rece decât tot… Rece…”

O durere sfâşietoare îmi străpunge pieptul. încep să ţip. „Vrei să-mi iei inima? Ia-o, încheie suferinţa asta! Să se termine, VREAU SĂ SE TERMINE!”

Dintr-o mişcare bruscă, sigură, dărâm toate fiolele de pe noptieră. Cade tot. Parc-am căzut şi eu, parcă singurul meu zâmbet din prezent era cel din poză… Stai, poza? Unde e poza? Poza cu noi doi… De-atunci… şţii tu… Adică eu… Te simţeam atât de aproape şi asta conta. Te simţeam atât de aproape, chiar şi la 300 de kilometri, chiar şi în altă ţară! şi… unde e… poza mea? şţii că… atunci… Stai, atunci când? Atunci e acum. Trecutul e prezent. Nu, scuză-mă. Prezentul e trecut. Iar mă pierd în timpurile astea, iar mă pierd în cuvinte… Salvează-mă, fii aici pentru mine. Am nevoie de o schimbare. Sufletul meu dezrădăcinat are nevoie de una. Ajută-mă, fii din nou steaua care străluceşte!

……………………………………………………………………………

 A fost un simplu leşin, însă ei cred că trebuie să mă mai ţină sub observaţie. Am insistat să plec, le-am spus că plec, însă au încercat să mă liniştească. ştiu că… îmi plăcea să privesc oamenii din ambulanţă. Păreau atât de linişţiţi… Sau atât de speriaţi…

  Îmi era frică. Extrem de frică. încercam să-mi ţîn ochii deschişi. Le-auzeam inimile bătând. Băteau în acelaşi ritm. Era o sincronizare perfectă. Le puteam auzi vocile, însă nu înţelegeam ce spuneau. Auzeam doar sunetul ambulanţei, ce se împletea cu gândurile mele de-atunci. Parcă tăcerea ţipa mai mult decât ea…

  Ştiu că în afară de o durere îngrozitoare, tot ceea ce mă izbise fuseseră speranţele deşarte, părerile de rău şi aerul de afară. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie a inimii, toate mi se păreau ceva nefiresc. Nu conştientizam. Nu ştiam nimic. Nici dacă eşti bine, nici unde eşti, nici… unde mă mai aflu eu, spre ce deveniri mă mai îndrept.

  Îmi era rău şi nu ştiam ce va urma. Pentru prima dată în viaţă, am început să tremur. De frică, de frig. Probabil că-mi îngheţaseră lacrimile pe obraji, aşa era de frig. şi totuşi, era vară…

....................................................................................................................................

Au trecut 2 ani de atunci. 2 ani minunaţi, aş putea spune. 2 ani în care am învăţat cu adevărat ce înseamnă să fiţi unul de celălalt. Ani de speranta, ani de cuvinte fericite, însorite. M-am întrebat de multe ori cum de jurnalul lui ajunsese acolo, cum de tocmai eu îl găsisem, cum de citisem toate lucrurile minunate pe care le scrisese despre mine. Cert este că suntem fericiţi. Avem încredere în NOI şi asta e tot ce contează, ne da puterea să mergem mai departe. Ne ajuta să simţim că, împreună, putem muta şi cel mai înalt şi impunător munte. 

Cuvinte calde, cuvinte fericite. Cuvinte de toamnă aurie, cu apusuri sângerii. N-am nevoie de o umbrelă, pentru că nu există ploaia în sufletele noastre. N-am nevoie de teatru, căci jucăm deja cel mai minunat rol: suntem actorii vieţii noastre.

Mi-e bine. Nu mi-e dor, pentru că eşti aici. Timpul curge. Am tot timpul din lume.