Muzica sufletelor

          Frică. Acesta este singurul cuvânt ce se strecoară încet, ce-şi face loc printre gândurile mele. Totul trebuie să fie perfect. Şi, ca o pianistă care se respectă, ca o perfecţionistă din naştere, îmi spun asta tot timpul. Port o rochie roşie, lungă, strălucitoare, ce se asortează cu un zâmbet mare. E mult mai uşor să zâmbeşti decât să izbucneşti în plâns şi să încerci să le spui oamenilor ce s-a întâmplat, cât de dezamăgită eşti.
Prietenele cred că sunt fericită. Ashley mi-a spus că m-am schimbat, că se bucură că am reuşit să trec peste, că reuşesc să mă distrez din nou, să fiu acea Diane Miller plină de viaţă, întotdeauna gata să aducă un gram de fericire unei secunde din viaţa cuiva. Însă eu, Diane Miller, sunt o sensibilă veritabilă. Adorm plângând, mă uit la filme de dragoste, cu o cutie mare de îngheţată alături. Orice amintire mă sfâşie. Mă devorează încet, îmi ia aerul şi-l preschimbă într-o suferinţă ce parcă-i eternă. Şi când mă gândesc că în mai puţin de un minut trebuie să fiu pe scenă, în faţa sutelor de oameni dornici să asculte un concert la pian, într-o târzie seară de septembrie...
"Trebuie să iasă bine", mi-am zis, apoi m-am îndreptat către scenă.
          Am o oarecare nesiguranţă. Antidepresivele nu-şi fac efectul, mă fac să fiu mereu obosită, să vreau să dorm 7 zile la rând, fără că cineva să mă trezească. Fiecare atingere a fiecărei clape mă face să tresar, de parcă e mai dureros să cânt în seara asta, de parcă nu am stat ore întregi dedicandu-mă repetiţiilor, de parcă e un cântec necunoscut. Mi se spune că gândesc prea mult... Poate că aşa e.
Termin. Am terminat cântecul. Publicul mă aplaudă - îi dau drept mulţumire un zâmbet firav. Privesc mulţimea. Aceşti oameni îmi oferă ceva ce nu vor putea lua niciodată înapoi - timpul lor, eu le ofer sentimente transfigurate în artă, în note muzicale, în muzică.
Îl văd. Îl văd pe el, şi-l privesc preţ de câteva secunde. Primăvara a dăruit privirii sale rochia de muguri - are ochii verzi, un păr uimitor de negru, o gură conturată, ce schiţează un zâmbet. Nu-i ştiu numele, nu ştiu nimic despre el. Însă când îl privesc în ochi, îmi pare că ştiu totul. Din păcate, trebuie să plec. Mă-ntreb cine este, mă-ntreb dacă-l voi mai revedea şi cât de curând se va întâmpla asta. Prea multe întrebări şi niciun răspuns...
          Mă îndrept spre casă, cu paşi grăbiţi. Parcă sunt mai bine acum. O simplă privire poate spune mai mult de 1000 de cuvinte, se pare. Aud ceva în spatele meu. Sau, mai bine zis, pe cineva. O siluetă masivă se îndreaptă spre mine. Inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Parcă în următoarea secundă mă voi prăbuşi, îmi voi pierde echilibrul. Însă nu am timp pentru asta. Încep să alerg din ce în ce mai repede. Simt că nu mai pot respira, dar trebuie să fiu puternică. Mă împiedic, mă prăbuşesc pe pământul rece. E din ce în ce mai aproape de mine. Mă ghemuiesc, închid ochii şi aştept să mi se întâmple ce-i mai rău.
O voce blândă îmi spune: "Vrei să te-ajut să te ridici? Apropo, eu sunt Andrew. În primul rând, îţi murdăreşti rochia. Îl al doilea rând, ador rochia şi mai ales concertele tale la pian."
Îl privesc. Parcă de undeva, dinăuntrul lui răzbate o lumină ce are puterea să alunge noaptea, straniul întuneric. Acei ochi verzi continuă să mă privească. Andrew îmi întinde o mână, ajutându-mă să mă ridic. Şi atunci realizez cu-adevărat cine e. Este el. El, acel el care este prezent întotdeauna la concertele mele, acel el cu privire superbă de smarald.
"Andrew!.", am strigat.
"Da?", replică el, cu eternul zâmbet întipărit pe chip.
"Îmi amintesc de tine. Te-am văzut la concerte. Stăteai întotdeauna în..."
"Primul rând, locul 4", mă ajuta el. Diane, îţi pot spune ceva?
"Sigur", am răspuns eu, cu o oarecare nesiguranţă.
"Diane, te iubesc. Te-am iubit dintotdeauna. Iubesc totul la tine! Iubesc fiecare inflexiune a vocii tale, iubesc cum cânţi. Eşti cea care are puterea de a linişti cele mai învolburate mări ale sufletului meu. Eşti pur şi simplu tu, şi asta e tot ceea ce contează. Aş spune că am cunoscut o persoană mai minunată decât tine, dar aş minţi. Mai ştii când ai cântat prima dată?"
"30 iunie 1993", am zis eu, nevenindu-mi să cred ce aud.
"Exact", zâmbi el. 30 iunie 1993. Din ziua aceea am simţit că mi-am găsit sufletul pereche, persoana căreia să simt că-i pot spune totul, cea cu care să împart viaţa, cea care să mă facă fericit... Aceea eşti tu, Diane." 
  "Dar eu...", am început, fiind în continuare extrem de uimită. Însă n-am apucat să-mi termin fraza. M-a sărutat. Şi in momentul ăla, am înţeles exact ce e dragostea. În acel moment, petrecut după un concert de pian, pe o stradă singuratică a Londrei. În acel moment care parcă nu voiam să se sfârşească. Dar s-a sfârşit.
L-am privit în ochi, în acei ochi verzi pe care-i adoram, care mă priviseră atât de mult timp, care avuseseră puterea să-mi spună mai mult de 1000 de cuvinte. Păcat că nu ştiusem eu să le ascult... Păcat că nu-mi făcusem timp să le ascult. Acum ştiam cu-adevărat că el este motivul fericirii mele.
Probabil ţi se pare absurd, dar mi-am dat seamă că şi eu îl iubisem de prima dată când privirele noastre s-au întâlnit. Doar că nu ştiusem cum să exprim asta, în afara cântecelor nocturne. Nu ştiusem să-mi fac timp pentru asta. Aşa că... Nu uita, tot ce îţi poţi imagina e posibil. Chiar şi o poveste de dragoste dintre o pianistă şi un spectator, ce-a început cu o intersectare a două priviri ce căutau sufletul pereche şi care nu se va sfârşi niciodată.